Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan

Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan SIGURANȚA UNEI APĂRĂRI EFECTIVE ȘI EFICIENTE. formator INPPA Timișoara din 2020
asistent univ.

dr., Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara din 2018

26/05/2026

PREZENȚA FIZICĂ LA PROCES, DREPT FUNDAMENTAL SAU OPȚIUNE A INSTANȚEI?

„În privința inculpatului, principiul este obligativitatea prezenței sale în persoană (...), fiindcă numai inculpatului prezent i se poate lua interogatoriu, fără de care nu se poate lămuri o acuzare, se poate confrunta, se poate aprecia psihologia și sinceritatea lui, se poate face observațiune directă și imediată asupra susținerilor sale, se poate sonda și diagnostica personalitatea inculpatului, se poate examina și cunoaște mai bine fapta lui. De asemenea și inculpatul, numai fiind de față, poate observa direct și imediat toată desfășurarea procesului, poate critica și răsturna susținerile neadevărate, poate să pareze prompt tot ce s-ar ivi contra adevărului, iar judecătorul, numai văzând pe inculpat, prin contactul direct cu el, se poate documenta mai temeinic asupra cauzei și își poate forma o convingere mai verificată asupra adevărului”.

Traian Pop, Drept procesual penal, 1946, vol. II, p. 389.

Legea 75/2026, publicată în M. Of nr. 431 din 21.05.2026, în vigoare de la 24 mai 2026 a modificat articolul 597 din Codul de procedură penală după cm urmează:

Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat întrun centru educativ este adus la judecată numai când instanţa dispune acest lucru. În cazul în care instanţa nu dispune aducerea la judecată, aceasta asigură participarea condamnatului prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere sau de internare, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, a interpretului."

Alineatul (8) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată numai când instanţa dispune acest lucru. În cazul în care instanţa nu dispune aducerea la judecată, aceasta asigură participarea condamnatului prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere sau de internare, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, a interpretului. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă."

Art. 597 reglementează procedura la instanţa de executare, cm este cazul soluționătii liberărilor condiționate, al cererilor de contopire a pedepselor, intervenirea unor legi penale noi, de revocare/anulare a amînării aplicării pedepsei sau a suspendării executării sub supraveghere, înlocuirea amenzii cu închisoarea, schimbări privind executarea, cereri bazate pe Legea nr. 253/2023 privind executarea pedepselor, etc.

În ceea ce privește judecata privind acuzația penală (sau judecata în fond), este păstrată regula prezenței personale.

Astfel, conform art. 364 alin. (1) Cpp (Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia), „Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la judecată prin videoconferinţă, la locul de deţinere”.
De asemenea, conform art. 364 alin. (4) Cpp, „pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu. În cazul în care inculpatul aflat în stare de deţinere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor şi să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinţei, în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu”.

Chiar dacă noua regulă se aplică numai procedurilor speciale, ea reprezintă un pas care poate deschide calea și spre o judecată în fond fără prezența fizică a persoanei.

Deși am fi tentați să spunem că procedurile de acest tip nu au o „miză” atât de importantă raportat la judecarea unei acuzații penale, sunt de părere că lucrurile nu sunt așa simple.

De exemplu, liberarea condiționată, percepută de regulă ca un formalism mecanic, stereotipic, unde nu se administrează probatoriu și nu se iau declarații are totuși o importanță extremă pentru persoana privată de libertate, iar acesta de multe ori își pune speranța în forța ultimului cuvânt adresat judecătorului.

La fel poate fi și situația unor persoane private de libertate chiar în alte cauze față de care se pune problema aplicării în timp a legii, revocarea unor beneficii sau a contopirii unor pedepse. Mai mult, față de minorii cu privire la care se discută înlocuirea măsurilor educative privative de libertate între ele, vulnerabilitatea este sporită și prin prisma vârstei.

Sunt de părere că modificarea, deși ar avea menirea de a decongestiona (mai degrabă fizic) instanțele aglomerate, afectează dreptul la apărare și dreptul de a compărea în persoană.

Prezenta opinie este elaborată fără a se apela la instrumente de tip AI.

07/05/2026

HP. Tâlhăria (sau furtul) ce are ca obiect droguri . Publicare.

În Monitorul Oficial nr. 380 din 6 mai 2026 s-a publicat decizia HP nr 52/23.03.2026 prin care ÎCCJ a admis sesizarea formulată de către Curtea de apel București și a stabilit că:

În ipoteza în care obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este reprezentat de droguri de risc în sensul Legii nr. 143/2000 (nefiind produse și/sau aflate în mod legal în circuitul civil), sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de tâlhărie, care va fi reținută în concurs cu infracțiunea prevăzută de Legea nr. 143/2000, prin raportare la scopul însușirii drogurilor.

A apreciat completul ÎCCJ următoarele:
„96. Infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din Codul penal, are ca obiect juridic principal relațiile sociale referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile, iar ca obiect juridic secundar relațiile sociale privind integritatea corporală, libertatea și viața persoanei, ceea ce evidențiază autonomia acesteia față de infracțiunile reglementate de legea specială.
97. Elementul material al tâlhăriei constă în sustragerea unui bun mobil prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, în scopul însușirii pe nedrept.
98. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 constituie infracțiune de trafic de droguri efectuarea, fără drept, a unor operațiuni precum cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc. Alin. (2) al aceluiași articol incriminează aceleași activități menționate în alin. (1), în privința drogurilor de mare risc.
99. De asemenea, potrivit art. 4 din aceeași lege, sunt incriminate distinct faptele de cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, cumpărare sau deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept.
100. Din analiza dispozițiilor legale menționate rezultă că obiectul juridic al infracțiunii de trafic de droguri îl constituie relațiile sociale referitoare la protejarea sănătății populației prin combaterea efectelor negative pe care le are consumul de droguri de risc sau de mare risc, în același sens statuându-se prin Decizia nr. 38 din 17 iunie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (paragraful 79).
101. Elementul material al infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000 constă în efectuarea, fără drept, a cel puțin uneia dintre activitățile enumerate în norma de incriminare, independent de existența unei atingeri aduse patrimoniului ori integrității persoanei.
103. Având în vedere pericolul social al faptelor vizate, orice operațiune privind circulația drogurilor care îndeplinește condițiile prevăzute de lege poate constitui element material al infracțiunii reglementate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 127 din 9 martie 2017, paragraful 22, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 31 mai 2017).
104. Introducerea sintagmei „ori alte operațiuni” la finalul enumerării legale relevă, în mod neechivoc, intenția legiuitorului de a conferi textului un caracter extensiv, însă exclusiv în limitele aceleiași naturi juridice a acțiunilor anterior enumerate. Interpretarea sistematică și teleologică a normei conduce la concluzia că sintagma „alte operațiuni” nu permite includerea oricărei conduite referitoare la bun, ci doar a acelor activități care se circumscriu logicii unui circuit de producție, distribuție sau punere în circulație, fie el licit sau ilicit.
105. Or, sustragerea unui bun prin violență, element definitoriu al infracțiunii de tâlhărie, nu constituie o operațiune privind circulația drogurilor și nu se integrează într-un proces de producere sau distribuire, ci reprezintă o acțiune de deposedare realizată fără consimțământul posesorului sau detentorului. Natura juridică a acestei conduite este fundamental diferită, întrucât presupune o atingere adusă patrimoniului și integrității persoanei.
106. Absorbția ar putea fi reținută numai în ipoteza în care norma specială ar include în conținutul său constitutiv toate elementele infracțiunii de tâlhărie, inclusiv violența exercitată asupra persoanei, ceea ce nu este cazul în reglementarea prevăzută de Legea nr. 143/2000”.

În aceeași notă, Facultatea de Drept din cadrul UVT, prin Centrul de cercetări în științe penale a opinat după cm urmează:

„(1) Considerăm că schimbarea poziției bunului, prin împosedare, fără consimțământ sau prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea nu va fi atașată elementului material al infracțiunii de trafic de droguri, în varianta „altor operațiuni”, ci este specifică elementului material al unei infracțiuni contra patrimoniului, care își va păstra autonomia.
(2) Nu identificăm niciun temei justificat pentru care acțiunile din componența infracțiunii complexe de tâlhărie să își recapete individualitatea, prin prisma obiectului material al infracțiunii, dat fiind că incriminarea acesteia protejează valori sociale diferite decât cele ale infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000.
(3) De asemenea, nu poate fi valid un raționament ad similis prin comparație cu infracțiunile la regimul armelor și munițiilor, în privința cărora este incriminată atât „orice operațiune privind circulația armelor” cât și „sustragerea” de arme sau muniții. Tocmai contrar celor arătate, prevederea distinctă a celor două variante de comitere implică, în opinia noastră, sancționarea distinctă a unei specii agravate a furtului.
(4) Mai mult, Expunerea de motive a Codului penal în vigoare arată că „prin săvârșirea acesteia (a sustragerii de arme, n.n.) se se vatămă, în principal, relațiile sociale privind regimul armelor și munițiilor și numai în secundar cele cu caracter patrimonial. Tehnica legislativă dovedește că termenii de „alte operațiuni” și „sustragere” sau „luare”, am adăuga, nu sunt echivalenți sau sinonimi.
(5) Tocmai pentru cele de mai sus, dacă ar fi considerat că prin furtul ce are ca obiect droguri s-ar fi vătămat prioritar valorile sociale protejate de legea specială, considerăm că legiuitorul ar fi prevăzut „sustragerea de droguri” în mod distinct, în cuprinsul Legii nr. 143/2000.
(6) În concluzie, apreciem că rezolvarea dată problemei de drept se impune a fi după cm urmează:

În cazul în care obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este reprezentat de droguri de risc în sensul Legii nr.143/2000 (nefiind produse și/sau aflate în mod legal în circuitul civil), sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de tâlhărie, care va fi săvârșită în concurs cu infracțiunea prevăzută de Legea nr. 143/2000, prin raportare la scopul însușirii drogurilor.

De remarcat că formularea finală a răspunsului asupra dezlegării reproduce întocmai cele propuse în opinia de mai sus.

24/04/2026

În Monitorul Oficial nr. 323 din 23 aprilie 2026 a fost publicată Legea pentru prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl preced, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative.

Legea modifică în principal Codul penal, instituind însă și o serie de norme procedural-administrative.

Modificările se înscriu în tiparul politicii penale a ultimilor ani, politică penală severă, represivă privind infracțiunile de violență/exploatare.

Actul normativ prevede o serie de noi circumstanțe agravante, majorând pedepse principale și complementare, eliminând posibilitatea retragerii plângerii prealabile pentru unele infracțiuni sau înlocuind-o cu posibilitatea împăcării și impunând exercitarea acțiunii penale din oficiu.

Crește astfel numărul situațiilor în care instanțele pot aplica detențiunea pe viață- cea mai severă pedeapsă din dreptul penal român dar și posibilitatea aplicării unor pedepse spre maximul general al pedepsei închisorii.

Din nou, practica va avea de verificat în multiple cauze aplicarea legii penale vechi, mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal (legea nouă fiind mai severă, în integralitate).

Pe scurt, modificările vizează următoarele probleme:

1. Durata maximă a pedepselor complementare privind:
e)drepturile părinteşti;
f)dreptul de a fi tutore sau curator;
h)dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
n)dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o)dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
este majorată de la 5 la 10 ani.

2. La omorul calificat (art. 189 C. pen) sunt introduse trei noi forme agravate:
„j) asupra unei persoane ca formă de exercitare a unui control sau dominații ca urmare a faptului că acesta se află ori s-a aflat într-o relație de căsătorie cu victima sau într-o relație asemănătoare aceleia dintre soți, indiferent de durata acesteia sau de împrejurarea că făptuitorul a locuit sau nu cu victima;

k) pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel;

l) împotriva unei persoane din cauza refuzului acesteia de a încheia o căsătorie sau de a conviețui într-o relație asemănătoare aceleia dintre soți ori motivat de divorț, de separarea în fapt sau de ieșirea victimei din relația asemănătoare aceleia dintre soți.”

3. Infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii- art. 191 Cp va conține o nouă variantă agravată:
„(3¹) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) – (3) sunt săvârșite față de o persoană cu privire la care făptuitorul exercită sau pretinde că este îndreptățit să exercite control sau dominație ca urmare a faptului că acesta se află ori s-a aflat într-o relație de căsătorie cu victima sau într-o relație asemănătoare aceleia dintre soți, indiferent de durata acesteia sau de împrejurarea că făptuitorul a locuit sau nu cu victima, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.”

4. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte- art. 195 Cp păstrează pedeapsa (6-12 ani), dar trimite la fiecare din alineatele infracțiunilor intenționate din componența sa – art 193 alin. 1 și 2, art. 194 alin. 1 și 2 (ceea ce oricum cred că se subînțelegea).

5. Se introduce un nou articol, art. 195¹ Cp, care de fapt reprezintă o agravantă generală (însă nu cu generalitatea celor de la art. 77)- de tipul celei privind „consecințele deosebit de grave”- adică specifică unei categorii de infracțiuni, destinată aici în esență infracționalității de violență- lovire, vătămare corporală-loviri cauzatoare de moarte, cu următorul cuprins:

„Fapte comise în circumstanțe agravante: (1) Dacă faptele prevăzute la art. 193 – 195 sunt săvârşite asupra unei persoane ca forme de exercitare a controlului sau dominației ca urmare a faptului că acesta se află ori s-a aflat într-o relaţie de căsătorie cu victima sau într-o relaţie asemănătoare aceleia dintre soţi, indiferent de durata acesteia sau de împrejurarea că făptuitorul a locuit sau nu cu victima, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime. (2)

Cel de-al doilea alineat include și faptele de omor/omor calificat/înlesnirea sinuciderii: „Dacă faptele prevăzute la art. 188 – 191 și art. 193 – 195 sunt săvârșite de un făptuitor major în prezența unui minor, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.”

6. La infracțiunea de la art. 199 Cp- violența în familie, relevant este că prin noua modificare se impune că, în cazul infracțiunii prevăzute la art. 193 săvârșite asupra unui membru de familie sau în condițiile prevăzute la art. 195¹, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Înainte de modificare, acțiunea penală putea numai să fie exercitată din oficiu, oarecum subsidiar, în pasivitatea victimei sau contrar voinței sale.

7. Deosebit de relevant- la viol, art. 218 Cp, se elimină necesitatea plângerii prealabile la forma simplă (violul cu victima majoră fără reținerea de forme agravate)- și, implicit, se elimină posibilitatea retragerii plângerii.
Oricum, păstrarea plângerii /a retragerii sale era o anomalie juridică, o reminiscență a unei vechi dispoziții de clemență.

8. La agresiunea sexuală- art. 219 Cp în forma simplă este eliminată la fel retragerea plângerii prealabile, însă este înlocuită cu posibilitatea împăcării. Aceasta e o instituție mai restrictivă, cu termen mai redus de eficiență și, evident, presupune că acțiunea penală se exercită numai din oficiu.

9. La violarea de domiciliu- art. 224 Cp, plângerea prealabilă/retragerea sa vor opera numai la varianta de bază, nu și la cea calificată (săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase).

Fac precizarea că prezenta sinteză a fost elaborată fără a se apela la instrumente AI.

25/03/2026

O decizie firească. Ar fi absurd ca martorul să aibă, în toate situațiile, dreptul la tăcere, ceea ce ar constitui o veritabilă impunitate generală privind infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Prin decizia nr. 54 din 23 martie 2026, ÎCCJ a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală și a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 273 din Codul penal, sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care persoana citată în calitate de martor în procesul penal, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora s-a dispus sau s-a încuviințat audierea sa, precum şi obligaţiile procesuale care îi revin, refuză, înainte sau după depunerea jurământului sau a declarației solemne, să dea declaraţii şi nu se află într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 116 alin. (3), art. 117 alin. (1) și art. 118 din Codul de procedură penală".

Prioritar, trebuie spus că fapta martorului de a nu spune ce știe cu ocazia ascultării, după urmarea etapelor de-a dreptul solemne (mai ales cu ocazia judecății) este o variantă a mărturiei mincinoase prin omisiune.

Cele trei cazuri în care martorului i se recunoaște dreptul la tăcere, fără a răspunde pentru mărturia mincinoasă sunt:

1. Păstrarea secretului profesional. Conform art. 116 alin. (3) C. pr. pen., „nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare”

2. Martorul are relații de familie cu acuzatul. Conform art. 117 alin. (1), „au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a)soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;
- persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc ;
b)persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
c)persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau acelora dintre părinţi şi copii, dacă dovedesc că au convieţuit sau convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul”

3. Exercitarea dreptului la neautoincriminare. Art. 118 prevede că „martorul are dreptul să nu declare fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina”.

Probleme concrete se pot totuși ivi în ceea ce privește tăcerea ce are ca sursă teama de neautorincriminare.
Aici, evaluarea riscului de autoacuzare nu poate fi realizată obiectiv, numai prin raportare la datele cauzei, ci mai ales la ceea ce martorul știe si dorește să declare.
Or, acest aspect îl cunoaște numai el. Organul judiciar trebuie să verifice cu atenție situația concretă, pentru a se evita riscul ca o persoană să fie acuzată în mod abuziv de mărturie mincinoasă.

De fapt, în decizia nr. 336/2020 (par. 65), Curtea Constituțională, diferențiind între martorul veritabil și martorul interesat (sau martorul-bănuit) a precizat că:

„Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate - similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului”.

24/03/2026

ÎCCJ. Cumulul cauzelor speciale de reducere a pedepsei.

Multiplicarea denunțurilor are ca efect reducerea succesivă a limitelor pedepsei?
ÎCCJ nu a raspuns pe fond, însă cu siguranță, în decizie, va preciza că raspunsul negativ este evident.

Prin decizia HP 53/23.03.2026, ÎCCJ a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secția penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept:

Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauzele speciale de reducere a pedepselor prevăzute de aceste articole pot opera cumulativ, în sensul diminuării pedepsei în mod succesiv pentru îndeplinirea condiţiilor ambelor texte legale sau dacă ele au caracter exclusiv, permiţând aplicarea uneia dintre cele două cauze de reducere specială a pedepsei în cazul aceluiaşi inculpat.

Facultatea de Drept a UVT a opinat în același sens:
(1) Condiția privind existența unei veritabile probleme de drept nu este însă, în opinia noastră, întrunită. S-a apreciat în decelarea înțelesului noțiunii de „chestiune de drept” în jurisprudența Completului specializat al instanței supreme că „numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi Curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinteˮ.
(2) În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016).
(3) Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. În plus, în situaţia în care o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nu este necesară (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016)
(4) Problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă în viziunea noastră o veritabilă chestiune de drept deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesar aportul instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.
(5) Mai mult, observăm că referirea la normele a căror interpretare se cere este incompletă, pentru că, în realitate, interpretarea normelor amintite nu poate fi realizată fără a se apela la dispozițiile art. 79 alin. (1) C. penal, la care vom face trimitere în argumentele prezentate infra.
(6) Totodată, existenţa unei interpretări clare şi neechivoce a textelor de lege este relevată şi de faptul că practica judiciară nu a întâmpinat dificultăți în a aplica normele referite, iar interpretarea adoptată este cea a imposibilității aplicării cumulului celor două cauze de reducere a pedepsei amintite.
(7) În plus, contrar practicii în materie, instanța de trimitere nu expune într-o manieră rezonabilă, argumentat juridic, opinia contrară celei adoptate care de altfel, ar fi fundamentat constatarea pretinsei probleme de drept, limitându-se a enumera posibilele soluții. În mod implicit apreciem că, astfel, este acceptată lipsa de pertinență a unor argumente care să combată opinia asupra căreia și instanța de trimitere s-a aplecat.
(8) Mai mult, doctrina s-a exprimat asupra acestui aspect, arătându-se că „față de conținutul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 au caracter special față de art. 19 din Legea nr. 682/2002 și nu pot fi reținute concomitent cu efecte succesive față de același denunț formulat în faza de urmărire penală”.

Pe fond, am precizat, printre altele, următoarele:
(1) Cauzele speciale de modificare a pedepsei (sau de individualizare) au influență numai cu privire la o anumită infracțiune și pot fi găsite în partea specială a Codului penal (e.g. art. 411 C. pen. în cazul infracțiunilor contra securității naționale), în legile speciale (art. 15 din Legea nr. 143/2000, art. 19 din Legea nr. 682/2002) și în Codul de procedură penală (art. 396 alin. 10 C. pr. pen., art. 480 alin. 4 C. pr. pen.)
(2) Mergând mai departe, identificăm cauze de reducere a pedepsei ca fiind: stări (tentativa), circumstanțele atenuante respectiv cauzele speciale arătate mai sus.
(3) Conform art. 79 alin. (1) C. pen., „Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine”.
(4) Dacă în cazul circumstanțelor, legea prevede, la art. 76 alin. (3) C. pen. în cazul circumstanțelor atenuante sau la art. 78 alin. (2) C. pen, în cazul circumstanțelor agravante prevede că reducerea/majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor reţinute, în situația cauzelor (cazurilor, cm spune art. 79 alin. 1 C. pen.) nu există o dispoziție expresă.
(5) Cazurile speciale de reducere a pedepsei nu au aceeași natură, cm este situația circumstanțelor atenuante, unele dintre ele fiind mixte, procesuale și substanțiale (sub aspectul efectului sancționator) iar altele aparținând numai dreptului substanțial. De principiu, astfel, se admite ca, în cazul în care, cu privire la aceeași infracțiune este incidentă o cauză procesuală (de exemplu cea de la art. 396 alin. 10 C. pr. pen.) și o cauză de drept substanțial (cea de la art. 15 din Legea nr. 143/2000), reducerea de pedepse va opera cumulativ, în sensul reducerii succesive a limitelor de pedeapsă.
(6) Alta este în opinia noastră situația incidenței multiplelor cauze speciale de reducere a pedepselor de factură substanțială. În acest caz, considerăm că efectul de atenuare va fi unic, indiferent câte astfel de cauze ar fi reținute și indiferent de faptul că aceste cauze ar fi prevăzute în acte normative distincte.
(7) Și doctrina a arătat că „față de conținutul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 au caracter special față de art. 19 din Legea nr. 682/2002 și nu pot fi reținute concomitent cu efecte succesive față de același denunț formulat în faza de urmărire penală”.
(8) A conferi efect cumulat de reducere a limitelor de pedeapsă în mod succesiv ar reprezenta o aplicare contrară intenției legiuitorului, care a reglementat aceste cauze speciale prin prisma intereselor de politică penală mai sus arătate.

Address

Bulevardul Revolutiei Nr. 5, Ap. 5
Timisoara

Opening Hours

Monday 08:00 - 17:00
Tuesday 08:00 - 17:00
Wednesday 08:00 - 17:00
Thursday 08:00 - 17:00
Friday 08:00 - 17:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan:

Shortcuts

Share

Category