Gabriel Gheorghe Tudor

05/09/2026

👁️ Important :) cu codul ZAIAFET10 aveți reducere 10% la absolut to...

27/08/2026

Avem un donator!

„Vreau să îți donez cărțile astea. Să le pui acolo la tine, să le dai la copii.”

Mica noastră bibliotecă s-a mărit cu noi cărți, unele dintre ele adevărate clasice ale literaturii:

„Marile speranțe” – Charles Dickens
„Shōgun” – James Clavell
„Dracula” – Bram Stoker
„Idiotul” – Fiodor Dostoievski
„Somnul de veci” – Raymond Chandler
„Doamna Bovary” – Gustave Flaubert
„Papillon” – Henri Charrière
„Mara” – Ioan Slavici
„Gestapo” – Sven Hassel
„Chemarea străbunilor” – Jack London
„Accidentul” – Mihail Sebastian
„Orașul cu salcâmi” – Mihail Sebastian
„Uragan asupra Europei” – Vintilă Corbul și Eugen Burada
„Un yankeu la curtea regelui Arthur” – Mark Twain
„Enigma Otiliei” – George Călinescu

Îi mulțumesc pentru gest și, mai ales, pentru gândul cu care ni le-a oferit.

Biblioteca noastră crește, carte cu carte, iar toate vor ajunge, așa cm ne-am propus de la început, la copiii din Costești care vor să citească.

22/08/2026

"...Piero așezase mese încărcate de mâncare și băutură, pentru ca toți florentinii să ia parte la petrecere. Dar oamenii păreau posomorâți...

Nedumerit de tăria mâniei populare, Michelandelo se duse să îl vadă pe starețul Bichellini.
- Căsătoriile celorlalte fiice ale lui Lorenzo (𝐿𝑜𝑟𝑒𝑛𝑧𝑜 𝑑𝑒' 𝑀𝑒𝑑𝑖𝑐𝑖- 𝐼𝑙 𝑀𝑎𝑔𝑛𝑖𝑓𝑖𝑐𝑜) au fost mai puțin risipitoare? întrebă el.
- Nu cu mult. Dar oamenii din Florenza simțeau că Lorenzo împărțea cu ei; cu Piero au simțit că le dă de pomană. Asta a făcut ca vinul de la nuntă să li se pară acru."

- Agonie și extaz. Irving Stone.

21/08/2026

Despre oameni mari, intr-o lume mică. Despre principii, într-o lume care se învârte în jurul intereselor.

A încetat din viață Sergiu Rizescu, unul dintre acei oameni despre care cuvântul "demnitate" nu trebuie rostit cu ușurință, pentru că în cazul lui nu a fost o virtute declarată, ci una plătită cu ani de libertate, cu foame, cu bătăi și cu o parte din tinerețea pe care nimeni nu i-a mai putut-o da înapoi.

S-a născut la Costești, în 1932, iar la numai 20 de ani, când viața ar fi trebuit să însemne facultate, prieteni, iubire și planuri pentru viitor, student fiind, regimul comunist l-a aruncat în închisoare, acuzându-l de "uneltire" și condamnându-l la cinci ani de detenție pentru apartenența la o organizație anticomunistă.

A trecut prin Pitești, Jilava, Dej și Cavnic, prin anchete, bătăi, foame și umilințe greu de imaginat astăzi, iar la închisoarea din Pitești se afla la doar câteva sute de metri de liceul pe care îl absolvise și la aproximativ un kilometru de bunica lui, într-o lume care continua să existe atât de aproape de el și de care, totuși, îl despărțeau zidurile unei închisori.

Dar poate că cel mai mult despre omul Sergiu Rizescu spune o zi din 1954, când doi ofițeri au încercat să îl convingă să devină informator al Securității, oferindu-i, într-o lume în care libertatea, hrana și viața însăși depindeau de voința celor care îl țineau închis, posibilitatea compromisului.

A refuzat, iar peste ani avea să spună că 14 iunie 1954 a fost una dintre cele mai frumoase zile ale vieții sale, pentru că, deși se afla în continuare într-o celulă, în clipa în care a refuzat să își trădeze conștiința s-a simțit liber.

E greu de înțeles cine a fost Sergiu Rizescu, pentru că ar trebui să vorbim mult despre principii intr-o lume care se învârte în jurul intereselor personale, în care mulți își trădează familiile sau își adulează dușmanul asupritor pentru avantaje mici. Pentru Sergiu Rizescu, principiile nu au fost vorbe frumoase rostite atunci când nu costă nimic. Au fost lucrurile pe care a refuzat să le vândă chiar și atunci când prețul refuzului era propria libertate.

Pentru noi, cei din Costești, plecarea lui Sergiu Rizescu ar trebui însă să însemne și altceva, pentru că acest erou s-a născut la Costești.

Unul dintre ultimii supraviețuitori ai temnițelor comuniste, un om pe care un regim totalitar l-a putut aresta, bate, înfometa și închide, dar pe care nu a reușit să îl determine să își trădeze conștiința, a fost unul dintre ai noștri.

Și, cu toate acestea, la Costești aproape că nu s-a vorbit despre el nici atunci când era în viață și, dureros, nici acum, când a încetat din viață.

Am avut printre noi un om care putea să le vorbească generațiilor tinere despre libertate nu din cărți, ci dintr-o celulă, despre curaj nu din discursuri, ci din propriile bătăi primite, și despre caracter nu ca despre o virtute abstractă, ci ca despre alegerea de a rămâne fidel propriei conștiințe atunci când trădarea ți-ar fi putut face viața mai ușoară.

Dumnezeu să îl odihnească în pace pe Sergiu Rizescu.

"Noi ne acceptăm eroii abia atunci când și-au luat locul într-un trecut care nu ne mai obligă. Când îi avem printre noi, preferăm să le împrumutăm urâțenia noastră decât să imităm frumusețea lor."

Gabriel Liiceanu

18/08/2026

11/08/2026

Elementul mobilizator al unanimității este, în cazul nord-coreean de alaltăieri, de ieri și de azi, frica. Frica pură, pe care o simți în fața unei fiare gata să te sfâșie. Poți bănui că este totuși vorba de o unanimitate mimată, câtă vreme nimeni nu e în stare să pătrundă în resorturile și în mecanicismele intime ale fiecărui votant sau cetățean din Coreea de Nord. Este posibil – nu și probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui X să treacă, iute ca săgeata, gândul abținerii sau al votului împotrivă. Este posibil – nu și probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui Y să treacă, iute ca săgeata, gândul fugii peste graniță sau măcar cel al scoaterii unui manuscris din țară. Viteza de reprimare a acestor gânduri e egală de obicei cu viteza de aplicare a pedepsei în cazul unei nedorite și neplăcute deconspirări.

​Monolitul nord-coreean are grijă să rămână, cu formula reporterului TV Adelin Petrișor, „un lagăr cât o țară“, adică un teritoriu în care unanimitatea e tăcută, încercănată și dominată de groază. Fisurile sunt rarisime și se astupă rapid. Una dintre ele este provocată cu niște ani în urmă de Bandi (în coreeană, acest cuvânt înseamnă „licurici“), un scriitor care trăiește – sau cel puțin trăia – în Coreea de Nord, scrie sub pseudonim și izbutește să treacă dincolo de graniță câteva povestiri care alcătuiesc un volum cu un titlu dur precum cremenea: Acuzația. În România volumul este tradus de Iolanda Prodan pentru Editura Polirom în 2017 și conține șapte felii din tortul dictaturii nord-coreene. Wall Street Journal spune despre cartea lui Bandi că „amintește că nu toate distopiile sunt fantezii“. După puțini ani de la publicarea cărții în mai multe țări ale lumii, Do Hee-youn, activistul sud-coreean care-l ajutase pe Bandi să scoată povestirile din țară, declară că nu se mai poate lua legătura cu el și că se teme de ce e mai rău. Do Hee-youn bănuiește că scriitorul a fost mefiat/asasinat, ceea ce ar echivala cu o refacere brutală a unanimității de gândire nord-coreene.

09/08/2026

Astăzi, este Ziua Internațională a Cititorilor de Carte. Obiceiul cititului se formează devreme, atunci când copilul începe să înțeleagă că o carte nu este o obligație, ci o ușă către lumi pe care încă nu le cunoaște. Un copil care citește își dezvoltă vocabularul, imaginația, răbdarea și puterea de a înțelege mai bine oamenii, inclusiv pe cei care gândesc și trăiesc diferit de el.

Cartea duce astăzi o luptă inegală cu tehnologia. Ecranul oferă repede sunete, culori și răspunsuri, fără să ceară prea multă răbdare, în timp ce artea cere liniște, concentrare și participare. Tocmai de aceea, cititul îi oferă minții un alt ritm, oferă o desprinde de succesiunea alertă a imaginilor, o ajută să se așeze, să urmărească o idee până la capăt și să-și recapete capacitatea de a rămâne atentă.

Tehnologia nu este un dușman, dar poate deveni stăpâna timpului nostru dacă nu învățăm să o folosim cu măsură. Atunci când căutăm conținut pe internet, alegem adesea ceea ce știm deja că ne place, iar platformele ne arată tot mai mult din același lucru. Avem impresia că explorăm, dar rămânem, de multe ori, în interiorul propriilor preferințe.

O carte bună face contrariul. Ne pune în fața unor epoci, idei, oameni și întrebări pe care poate nu le-am fi căutat niciodată. Ne scoate, pentru câteva ore, din lumea noastră și ne întoarce în ea cu o minte mai largă.

De aceea, cea mai importantă carte pentru un copil nu este neapărat cea mai premiată sau cea mai cunoscută, ci aceea care îl face să mai deschidă încă una.

09/08/2026

Există o vârstă în viața fiecărui copil în care iubirea părinților nu este măsurată prin sacrificiile pe care el încă nu le poate înțelege, ci prin cuvintele pe care ar fi avut nevoie să le audă, iar un simplu "poți mai mult", rostit de un tată convins că fiul său nu și-a atins limitele, poate fi primit ca un dureros "nu sunt suficient de bun", chiar dacă în spatele acelei exigențe se află tocmai încrederea că acel copil este capabil de mai mult decât îndrăznește el însuși să creadă.

Poate de aceea mărturisirea lui Lionel Messi, făcută în interviul acordat Luzu TV la 6 ianuarie 2026, capătă acum, după dispariția lui Jorge Messi, o greutate care depășește cu mult fotbalul: "Întotdeauna am avut nevoie de aprobarea sau de părerea tatălui meu, încă de când eram mic". Este tulburător să afli că omul care câștigase opt Baloane de Aur, devenise campion mondial și primise aproape toate formele de recunoaștere pe care lumea i le putea oferi încă aștepta, după un meci, părerea tatălui său, pentru că în fața milioanelor de oameni putea fi o legendă, dar în fața lui Jorge rămânea copilul care voia să știe dacă omul al cărui sacrificiu îl cunoscuse îi văzuse și îi înțelesese munca.

Messi a povestit că tatăl său pleca la muncă înainte de ivirea zorilor și se întorcea seara, iar atunci când ajungea acasă își ducea fiul la antrenament sau îl însoțea la meciuri. Cu ani înainte, Leo spusese că, pentru tatăl său, nu juca niciodată suficient de bine și că, inclusiv atunci când marca patru goluri, Jorge găsea ceva ce putea fi îndreptat, nu pentru a-i micșora bucuria, ci pentru a-i arăta că o reușită nu reprezintă capătul drumului și că mulțumirea de sine poate opri un talent înainte ca acesta să-și atingă adevărata măsură.

Privită separat, o asemenea exigență poate părea răceală, însă așezată lângă anii de muncă, drumurile către antrenamente, nesiguranța plecării în Spania și prezența constantă a unui tată care și-a legat viața de drumul copilului său, ea dezvăluie o formă de iubire mai greu de înțeles, exprimată mai puțin prin laude și mai mult prin sacrificiu, responsabilitate și refuzul de a lăsa un dar atât de mare să se risipească.

Aici se află una dintre cele mai adânci neînțelegeri dintre părinți și copii: copilul poate simți că nu este iubit deoarece părintele îi cere mereu mai mult, în timp ce părintele crede că tocmai prin această exigență îl ajută să descopere orizonturi pe care singur nu le-ar fi căutat, să treacă dincolo de limitele pe care și le-a fixat prea devreme și să nu abandoneze drumul pe care abia a început să se cunoască pe sine.

Totuși, iubirea nu trebuie lăsată să fie ghicită, pentru că exigența lipsită de căldură poate răni, iar un copil nu trebuie să-și petreacă viața încercând să câștige, prin rezultate, afecțiunea părintelui său. Mesajul de care are nevoie este mai profund: "Iubirea mea nu depinde de ceea ce vei câștiga, dar tocmai pentru că te iubesc nu te voi lăsa să renunți la ceea ce poți deveni".

Talentul este doar o posibilitate cu care te naști, o promisiune care poate rămâne neîmplinită dacă nu întâlnește disciplina, răbdarea și puterea de a continua atunci când entuziasmul începutului a trecut. Talentul poate deschide drumul, dar nu îl poate parcurge în locul copilului, iar ceea ce lumea numește mai târziu genialitate este, de cele mai multe ori, rezultatul acelor mii de zile în care cineva a muncit fără să fie privit, a repetat atunci când era obosit, a primit critica fără să abandoneze și s-a ridicat după eșec fără să-și transforme darul într-o scuză.

Mii de copii se nasc talentați, însă desăvârșirea aparține celor care înțeleg că darul primit la naștere trebuie șlefuit, zi după zi, prin muncă asiduă, sacrificii și transpirație. Jorge Messi nu putea juca în locul fiului său și nici nu putea munci în locul lui, dar putea să-i fie alături, să-i arate că mai există un prag de trecut și să nu-l lase să creadă că talentul îi dă dreptul să se oprească.

Acum, când vocea căreia Leo îi cerea părerea după fiecare meci a tăcut, poate înțelegem mai limpede că, indiferent cât de departe ajunge un om, undeva în el rămâne copilul care caută aprobarea celui care l-a văzut la început, înaintea trofeelor, înaintea mulțimilor și înainte ca lumea să-i cunoască numele.

Fiecare părinte ar trebui să-și amintească faptul că vorbele sale vor deveni, într-o zi, vocea interioară a copilului, mult după ce nu îi va mai putea fi alături. De aceea, trebuie să-i ceară să muncească, să-l provoace să-și depășească limitele și să-i arate orizonturi noi, dar să-i spună limpede că nu trebuie să câștige nimic pentru a-i merita iubirea.

Poate că aceasta este cea mai prețioasă moștenire pe care un părinte o poate lăsa în sufletul copilului său: certitudinea că este iubit pentru ceea ce este și, în același timp, credința că ar fi păcat să treacă prin viață fără să afle cât de departe îl pot duce talentul său, munca sa și curajul de a nu se opri.

Sursa declarațiilor: Lionel Messi, interviu acordat Luzu TV la 6 ianuarie 2026; declarație publicată de El Comercio la 16 martie 2013.

07/08/2026

📚 Vești bune pentru micii cititori: biblioteca noastră tocmai a primit două porții serioase de magie!

Pe rafturi au ajuns 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 „𝐇𝐚𝐫𝐫𝐲 𝐏𝐨𝐭𝐭𝐞𝐫”, 𝐝𝐞 𝐉.𝐊. 𝐑𝐨𝐰𝐥𝐢𝐧𝐠, 𝐬̦𝐢 „𝐂𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐍𝐚𝐫𝐧𝐢𝐚”, 𝐝𝐞 𝐂.𝐒. 𝐋𝐞𝐰𝐢𝐬. Așadar, cine vrea să învețe vrăji la Hogwarts sau să treacă prin șifonier direct în Narnia știe unde trebuie să vină. Singura condiție este ca volumele să se întoarcă întregi, fără urme de baghetă și fără să fie ronțăite de vreun leu.

Toate cărțile se împrumută gratuit și au fost cumpărate din indemnizația mea de consilier local. Indemnizația aferentă lunii decembrie va fi oferită ca premiu celor mai harnici cititori dintre copii.