12/08/2026
# # Poate fi „contestat" un minus de inventar? O întrebare aparent simplă, cu un răspuns care merită explicat
Într-un dosar de faliment aflat recent în lucru, am întâlnit o situație pe care cred că mulți practicieni în insolvență o recunosc: un raport de inventariere constată, cu obiectivitate, câteva lipsuri — bunuri înregistrate în evidențele oficiale, dar negăsite la fața locului. Administratorul special (A.S.) al debitoarei formulează contestație, cerând instanței să „înlăture" sau să „reformuleze" aceste constatări.
Întrebarea juridică din spatele acestei situații e mai interesantă decât pare la prima vedere: **poate instanța, pe calea contestației reglementate de art. 59 din Legea nr. 85/2014, să cenzureze o simplă constatare de fapt dintr-un raport al practicianului în insolvență?**
**Punctul de plecare: ce este, de fapt, o „măsură"?**
Legea nu lasă loc de interpretare întâmplătoare. Art. 5 pct. 28 din Legea nr. 85/2014 definește extrasul raportului de activitate ca fiind „un rezumat al măsurilor luate" de administratorul/lichidatorul judiciar (L.J.) și enumeră, limitativ, ce trebuie să conțină: de la actele de dispoziție asupra averii debitorului, la contracte încheiate/modificate/încetate, la acțiuni în anulare sau în răspundere patrimonială — dar și, separat, „stadiul efectuării inventarierii".
Aici e cheia: nu toate cele șapte categorii enumerate de lege au aceeași natură juridică. Unele sunt acte de voință ale practicianului — vânzări, contracte, acțiuni în justiție — pe care acesta le **decide** și, prin urmare, le **ia**. Altele sunt pur informative — stadiul unei operațiuni materiale, cm e inventarierea — pe care practicianul le **constată**, fără nicio marjă de apreciere asupra conținutului lor.
**De ce contează distincția**
Contestația din art. 59 este, prin finalitate, un mecanism de control de legalitate asupra unor manifestări de voință — nu un instrument de rescriere a unor constatări factuale. Chiar mecanismul procesual o confirmă: instanța poate „suspenda executarea măsurii contestate" — noțiune care presupune un act susceptibil de a produce efecte prin punere în aplicare. O constatare de fapt nu se „execută". Ea pur și simplu corespunde sau nu corespunde realității.
Un „minus de inventar" — diferența dintre ce arată evidența oficială și ce se găsește fizic la sediul debitoarei — este exact un asemenea element: o constatare obiectivă, impusă practicianului de obligația legală de inventariere, nu o decizie a acestuia. Calea corectă pentru partea nemulțumită de o asemenea constatare nu este, în principiu, contestația judiciară care cere „reformularea" raportului, ci aducerea la cunoștința practicianului a înscrisurilor care ar demonstra caracterul ei eronat — sau, dacă o măsură concretă chiar se ia ulterior pe baza ei (de exemplu, o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale), formularea apărărilor de fond exact în cadrul acelei proceduri, cu întregul instrumentar probator pe care aceasta îl presupune.
**O concluzie mai largă**
Dincolo de speța concretă, exercițiul e util : înainte de a contesta un raport, merită întrebarea „este vorba, cu adevărat, despre o măsură — sau doar despre o constatare pe care o resping?" Răspunsul schimbă nu doar șansele de admisibilitate, ci și calea procesuală potrivită.
*Articol bazat pe o speță reală din practica insolvenței, depersonalizat pentru confidențialitate.*
# # Poate fi „contestat" un minus de inventar? O întrebare aparent simplă, cu un răspuns care merită explicat Într-un dosar de faliment aflat recent în lucru, am întâlnit o situație pe care cred că mulți practicieni în insolvență o recunosc: un raport de inventariere constată, cu obi...
