15/08/2026
Despre Brâncuși, rădăcini și România pe care vrem să o lăsăm mai departe
Brâncuși a avut darul rar de a îndepărta ceea ce era de prisos până când rămânea esența. Poate că, din când în când, și noi ar trebui să facem același exercițiu atunci când vorbim despre România.
Să lăsăm pentru o clipă zgomotul, disputele și tot ceea ce ne desparte și să ne întrebăm simplu: ce rămâne? Ce Românie merită să apărăm și, mai ales, ce Românie vrem să le lăsăm copiilor noștri?
Pentru mine, România care merită apărată nu este doar un teritoriu desenat pe hartă. Este țara în care legea este respectată, instituțiile sunt credibile, educația formează caractere, iar adevărul poate fi deosebit de manipulare. Este România în care succesul nu depinde de relații, dreptatea nu depinde de puterea celui care o cere, iar diferențele dintre oameni nu devin motive de ostilitate.
Este țara în care copiii noștri pot alege să rămână. Nu pentru că nu ar avea unde să plece, ci pentru că aici găsesc demnitate, libertate, oportunități și încredere. O țară începe să piardă ceva esențial atunci când tinerii ei ajung să creadă că viitorul există numai dincolo de granițe.
Dar nicio Românie mai bună nu se construiește din dorințe. Ea începe cu întrebarea pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună: ce pot face?
Ca avocat, pot apăra statul de drept. Pot explica oamenilor ce drepturi au, pot contesta abuzurile, pot sprijini persoanele vulnerabile și pot refuza compromisul atunci când acesta afectează legalitatea sau demnitatea profesiei. Fiecare drept apărat și fiecare procedură respectată contribuie la ceva mai mare decât interesul unui singur client: încrederea că legea contează.
Ca bahá’í, cred în unitatea umanității, în egalitate, consultare, educație, pace și serviciu față de comunitate. Unitatea nu înseamnă uniformitate. O societate puternică nu le cere oamenilor să fie identici, ci să poată trăi împreună cu respect, inclusiv atunci când gândesc diferit.
Ca mamă, știu că exemplul valorează mai mult decât orice discurs. Nu le pot cere copiilor mei să creadă într-o Românie în care eu însămi nu mă implic. Îi pot învăța să fie liberi, dar responsabili; ambițioși, dar nu indiferenți; critici, dar respectuoși. Nu vreau doar să îi protejez de lume. Vreau să îi pregătesc să o facă mai dreaptă.
Ca voluntar, am învățat că solidaritatea valorează puțin dacă rămâne doar o intenție frumoasă. Trebuie să mergem către cei care nu sunt auziți, să facem vizibil omul care riscă să rămână nevăzut și să transformăm grija în faptă.
Brâncuși ne amintește că rădăcinile nu ne împiedică să ne înălțăm. Dimpotrivă, ne dau puterea să o facem. Dacă aș imagina România printr-o formă brâncușiană, aș vedea rădăcinile în demnitate, adevăr, dreptate și responsabilitate; verticalitatea, în statul de drept, educație, familie și instituții integre. Iar, asemenea unei Coloane fără sfârșit, înălțarea ar însemna să nu ne oprim la ceea ce suntem, ci să continuăm să devenim mai buni.
Aceasta este esența pe care merită să o lăsăm mai departe: o Românie care își păstrează rădăcinile fără să se închidă în ele; care își respectă trecutul fără să trăiască prizonieră în el; care are curajul să se privească lucid și puterea să se ridice.
Nu le putem promite copiilor noștri o lume fără riscuri. Le putem însă lăsa o țară în care demnitatea nu este negociabilă, solidaritatea nu este doar un cuvânt, iar speranța nu este naivitate.
Pentru mine, o țară este cu adevărat puternică atunci când un copil poate privi înainte și poate spune, fără teamă: aici îmi pot construi viitorul.
Nimeni nu schimbă România de unul singur. Dar fiecare poate refuza indiferența
Camelia Ionescu
Avocat | Cofondator Ionescu & Asociații | Președinte, Asociația Casa dintre Tei
