24/03/2026
Ce înseamnă independenta justiţiei şi a judecătorului?
Este o întrebare la care, fără a-i fi formulat, în mod explicit, vreun răspuns, i l-am intuit atunci când am hotărât sa devin judecător şi pe l-am regăsit după aceea, devenind nu numai un standard profesional, ci şi un mod de viaţă.
Desigur, răspunsuri putem căuta şi găsi în prevederile interne şi convenţionale, în jurisprudența CEDO şi în documente adoptate la nivel european si internaţional („Principiile fundamentale ale independentei sistemului judiciar” redactate de ONU în 1985, Recomandarea nr. R (94)12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară – 2001 adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor, Carta europeană privind statutul judecătorilor).
La nivel instituţional, în dreptul intern, independenţa justiţiei este consacrată prin art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar la nivel individual, în art. 124 alin. (3) din Constituţie. Legea nr. 303, lege organică, ce probabil urmează a fi modificată prin OUG, reglementează modul de numire a judecătorilor, inamovibilitatea acestora, nivelul pregătirii lor profesionale, dreptul la protecție şi o salarizare adecvată.
Recent, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prin art. 6, a inclus independenţa, imparţialitatea şi legalitatea instanţei în conţinutul dreptului la un proces echitabil, reglementat ca drept fundamental al procesului civil.
În legislaţia secundară internă, apărarea independenţei justiţiei este una dintre obligaţiile judecătorilor, fiind prevăzută expres în art. 3 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 328/2005; acest cod consacră, de altfel, capitolul 2, independenţei justiţiei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa pe marginea art. 6 par. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ce înseamnă independenţa instanţei, definind-o prin raportare la modul de numire a judecătorilor, la durata mandatului lor, la existenta unor garanţii menite să împiedice orice influenţă din exterior.
Documente la nivel european consacră independenţa instanţei ca premisă a statului de drept şi garanţie fundamentală a unei drepte judecăţi (Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară).
Independenţa sistemului judiciar se raportează la puterile legislativă si executivă, definindu-se prin lipsa oricărei subordonări şi ingerinţe din partea acestora, iar dispoziţiile anterior menţionate sunt menite să asigure independenţa instanţei prin intermediul unor pârghii care privesc modul de numire a judecătorilor, inamovibilitatea acestora, nivelul pregătirii lor profesionale şi un nivel adecvat de salarizare, primele două fiind consacrate constituţional prin art. 125 alin. (1).
Însa, modul de raportare, ca judecător, la valori precum independenţa justiţiei şi imparţialitate – deşi, în mod indiscutabil, trebuie să aibă ca fundament aceste dispoziţii ale legii şi principii consacrate la nivel intern şi internaţional – ţine de sistemul de valori şi principii ale fiecărui judecător, privit atât ca individ, dar mai ales ca persoană numită să decidă asupra drepturilor altora; trebuie să privească conştiinţa faptului ca independenţa si imparţialitatea sunt coordonatele fundamentale ale activităţii sale.
Independenţa şi imparţialitatea reprezintă primul răspuns la întrebarea „ce înseamnă să fii judecător?”.
Reprezintă datoria de căpătâi a oricărui judecător de a-şi subordona conduita profesională, dar şi modul în care se poziţionează în fiecare împrejurare specifică profesiei, acestor imperative, având permanent conştiinţa responsabilităţii care i-a fost încredinţată odată cu numirea sa.
Judecătorul este independent prin statut, dar se formează şi rămâne independent prin el însuşi, prin dezvoltarea calităţilor sale intelectuale şi morale, dublată de o pregătire profesională deosebită şi continuă.
Suportul unei decizii corecte este asigurat de temeinicia pregătirii profesionale, manifestate începând cu pregătirea şedinţei de judecată, continuând cu etapa dezbaterilor – în cadrul cărora independenţa şi imparţialitatea judecătorului se relevă în mod direct şi nemijlocit – şi terminând cu decizia, ca act final al judecaţii, bazat pe aplicarea legii la faptele corect stabilite, dar şi pe convingerea unei corecte soluţionări a cauzei, neinfluenţată de nimeni si de nimic.
Un astfel de act de decizie, luat in absenta oricărei influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, doar pe baza faptelor şi în conformitate cu legea, este cel care poate asigura judecătorului încrederea celor ale căror drepturi i-au fost supuse judecaţii, dar si suportul pentru propria activitate viitoare, puterea de a-şi continua eforturile cu aceeaşi responsabilitate şi sub semnul aceloraşi imperative; căci a decide asupra unor chestiuni care afectează oameni si/sau bunurile lor nu e uşor lucru.
Consider că am avut şansa de a-mi exercita întreaga activitate de judecător fără a resimţi vreodată, în vreun fel, vreo subordonare faţă de instituţii, autorităţi ori persoane, în absenţa oricăror presiuni (exceptând-o, în puţine cazuri, pe cea mediatică, ignorată nu facil), singura temere fiind aceea de a nu greşi, motiv pe care toate eforturile au canalizate spre interior, iar nu pentru a înlătura sau limita ingerinţe din exterior.
Aceasta a fost posibil nu numai datorită contextului istoric şi socio-economic, dar şi graţie oamenilor care, pe parcursul activităţii, mi-au fost colegi ori cărora, doar în plan administrativ, le-am fost subordonată.
Știu că nu interesează pe nimeni și nimeni nu va avea răbdare să citească, dar o reamintire a SUPREMAȚIEI LEGII nu strică, îndeosebi în condițiile în care RESPECTAREA EI A DEVENIT OPȚIONALĂ.
