16/01/2026
În ziua în care a aflat că Eminescu murise, Caragiale era într-o cafenea din București, locul unde își petrecea aproape zilnic orele discutând politică, teatru și oameni.
Un tânăr poet, cunoscut în cercurile literare, a intrat agitat și a spus:
„Domnilor, Eminescu a murit! Să aprindem o lumânare și să-i cinstim memoria!”
Toți s-au ridicat tăcuți.
Caragiale, care era adâncit într-un pahar de vin, a privit lung spre flacăra lumânării și a rostit:
„Eminescu a murit, domnilor, dar să nu uităm că el era viu când noi eram morți.”
Cei prezenți au rămas fără cuvinte.
Apoi, Caragiale a adăugat:
„Nu plângeți, măi băieți, că nu e mort un om, ci s-a stins o epocă. Noi n-o meritam oricum.”
A doua zi, la înmormântare, Caragiale a venit singur, pe jos, și a stat retras, în spatele mulțimii.
Nu a vorbit cu nimeni.
Dar în caietul său de notițe, găsit mai târziu, a scris o singură frază:
„Eminescu era un poet prea mare pentru țara lui. Eu, un comediant prea mic pentru tragedia noastră.”
Caragiale și Eminescu se cunoscuseră în tinerețe, la redacția ziarului Timpul.
Deși aveau temperamente complet diferite, poetul visător și dramaturgul ironic, între ei exista un respect profund.
În scrisorile sale, Caragiale îl numea pe Eminescu „un geniu care a ars prea repede”.
