Vlad, Cenușe și Asociații

23/08/2024

ISTORIA CONTRACTULUI DE VĂNZARE. PARTEA A -IV-A.
Am ajuns in sfărșit la dreptul roman. Poate mai puțin fecundă in domeniul artelor sau a filozofiei decăt civilizația elenă, civilizația romană s-a manifestat pe deplin in științele juridice, intr-atât de mult incât dreptul roman constituie si azi fundamentul legislatiilor civile din Europa. Faptul că un jurist din România se poate ințelege cu unul din Germania sau Belgia sau Spania, samd, in ciuda legislațiilor diferite, se datorează exclusiv faptului ca au acelasi limbaj de programare: dreptul roman. Și ce este o civilizație importantă, dacă nu una care reușește să creeze limbaje universale care rezistă in timp, cu ajutorul cărora oamenii, indiferent de loc sau de epocă, găsesc soluții la problemele lor curente? Instituțiile juridice create de romani sunt si astăzi vii si utile in ciuda secolelor care au trecut peste ele, si le puteți regăsi in viața dvs cotidiană fie că vorbim de căsătorie, de filiație, de vânzare, de proprietate, de moștenire, samd. Puterea dreptului roman, dacă este să găsim principiul ultim al acestei puteri, este extraordinara fortă de abstractizare și în același timp de sistematizare. Sistematizare dublată de abstractizare, adică o organizare riguroasă și in acelasi timp rafinată si elegantă la nivel de concepte abstracte. Sa ne reamintim din postările anterioare că, în ceea ce priveste contractul de vanzare, ne aflăm încă intr-o perioadă in care vânzarea nu se distinge încă foarte bine de troc. Dreptul roman din perioada preclasică este desigur diferit de cel din perioada clasică si cel de final al imperiului, iar instituția vânzării a suferit, firesc, schimbări in aceste perioade. In perioada preclasică a Romei, înainte de utlizarea monedei, valoarea de schimb acceptată de romani era bronzul. Vanzarea modernă de azi, începe de fapt din această perioadă premonetară romană, și are la bază deosebitul accent( obsesiv aș putea spune) pe care romanii il puneau pe formă, pe ritual. In această perioada preclasică, forma era cea care conferea efecte juridice unui act, iar nu conținutul acestuia. Vânzarea nu era valabilă dacă nu se indeplinea un anumit ritual. Astăzi această idee, acest procedeu al ritualului si al formalismului ni se pare desuet si inutil. Insă in realitate, ritualul a fost cel mai important factor pentru abstractizarea vânzarii, adică pentru trecerea lui de la un concept esentialmente factual fara implicatii juridice( schimb de mărfuri) la un concept juridic abstract. Aceasta deoarece ritualul care însoțea vânzarea a deschis calea catre atașarea de acesta a unor simboluri, iar simbolistica este calea sigură catre abstractizare. Astfel incât chiar d**a dispariția ritualului, conceptele abstracte formate in jurul lui au rămas si s-au perpetuat. In ceea ce privește vânzarea, acest ritual a purtat denumirea de MANCIPAȚIUNE. Cuvântul provine de la expresia "manu capere" , a prinde cu mâna. Mancipațiunea era un ritual prin care se dobândea un bun, in prezenta celui care instrăina bunul, a cinci martori si a unui purtător al unei balanțe. Dobânditorul punea mâna pe bun, rostea o anumită formulă( pe care ne-o descrie Gaius, insă din motive lesne de inteles nu o voi reda aici deoarece presupune cunostinte de latină) prin care, în esență, afirma că bunul ii aparține, apoi lovea balanța cu o bucată de bronz si cântarea bronzul oferit ca valoare de schimb. Instrăinătorul avea o atitudine perfect pasivă in sensul ca nu contesta afirmația dobânditorului că bunul îi apartine. Așadar avem pentru prima oară in istorie o dobândire a dreptului asupra unui bun nu prin simplul fapt al platii pretului si a predării/inmânarii bunului ci prin indeplinirea unei formalitati, un ritual in care momentul dobandirii bunului era lovirea balantei. Dreptul/bunul se transmitea atunci când se lovea balanța cu bronzul ritualic, iar nu cand se plătea prețul, ceea ce transfera operațiunea din sfera actelor reale/factuale mai apropiate de troc, in sfera actelor imaginate, abstracte, ceva de neconceput până la romani. Dreptul se transfera ritualic in momentul atingerii balanței cu bronzul, iar nu prin plata prețului. Determinant pentru momentul transferului bunului era deci ritualul atingerii balanței, aspect care a condus la o ruptura de vechiul sistem in care transferul bunului opera de maniera reală, prin actul prozaic al plătii pretului, transferul bunului dobandind de acum o puternica conotatie intelectuala, mentala, abstracta. Doua precizări se impun. Prima precizare este aceea că suntem totuși intr-o fază incipientă, premonetară chiar, in care conceptul de drept de proprietate nu era incă pe deplin format. Insa romanii au fost primii care au realizat ca ceea ce dobândeste achizitorul este mai presus de o simpla putere de facto asupra unui bun, ci mai mult decat atat, el dobandeste ceva, un concept abstract pe care l-au denumit "auctoritas". Ritualul mancipatiunii, era de fapt in aceasta faza incipienta a dreptului roman, o celebrare a dobandirii "auctoritas" de catre achizitor. De aceea, pentru prima oară in istorie, vânzarea dădea naștere unei obligații in sarcina instrăinătorului, deoarece dobandirea auctoritas de catre dobânditor, il obliga pe instrăinător sa respecte pana la capat ritualul si să stea alături de dobânditor intr-un eventual proces intentat de catre un terț care revendica bunul. Sa ne reamintim.ca in perioadele anterioare, ale trocului si ale vanzarii premonetare, vanzarea nu dadea nastere niciunei obligatii distincte. Oamenii se intalneau, isi schimbau bunurile si apoi isi vedea fiecare de treabă fara nicio obligație sau responsabilitate de garanție. Aceasta corespundea concepției că instrăinarea bunului era ceva independent de persoana ta, nu cedai nimic de la tine, din tine. Conceptul abstract de auctoritas imaginat de romani a schimbat situatia deoarece cedarea auctoritas insemna, simbolic, faptul că cedai ceva din tine odată cu bunul transferat si de aceea erai raspunzator pentru asta, garantai pentru ce a dobandit achizitorul in mod ritualic. A doua precizare este aceea ca in realitate, mancipațiunea, nu opera un transfer al dreptului de la instrainator la dobanditor. Acestei etape totusi primitive a dreptului roman, îi era străină ideea că acelasi drept se transferă de la instrăinător la achizitor, considerându-se că in "patrimoniul" achizitorului se năstea un drept complet nou, diferit de cel al instrăinatorului. Tocmai de aceea instrainatorul nu rostea niciun cuvant ci avea o atitudine pasiva, adica el, formal si ritualic, nu isi transmitea bunul ci doar tolera preluarea lui de către altcineva. Abia mult mai tarziu, in perioada clasică a dreptului roman s-a cristalizat ideea ca achizitorul dobândea de la instrainator exact acelasi drept, prin institutia ce se va denumi dominium transferre/transire, adica transferul dreptului de proprietate. Ne oprim aici cu institutia mancipațiunii in perioada preclasica. In postarea urmatoare voi prezenta modul in care s-a transformat mancipatiunea in epoca monetara, atunci cand actul numararii bronzului din ritualul mancipatiunii a devenit desuet, fiind inlocuit cu o plata simbolica a unei singure mici bucati de bronz, in cadrul aceluiasi stravechi ritual al.mancipatiunii. Traditionalisti si conservatori, romanii au pastrat ritualul mancipatiunii ca act de transfer al bunului, insa au separat de acesta actul platii pretului( de acum exprimat in monezi), ceea ce presupunea o intelegere separata(contract), distinctă de mancipatiune. Asadar pentru prima oara, plata pretului este separata de actul de transfer al bunului. Dar despre aceasta, in postarea urmatoare.

16/08/2024

ISTORIA CONRACTULUI DE VANZARE. PARTEA A III-A.

Am ajuns cu expunerea in faza civilizatiei Greciei antice, una din civilizatiile fondatoare ale Europei. Pe cat de mare a fost aceasta civilizatie in arte, filozofie, literatura, politica, pe atat de putin a lasat posteritatii in domeniul dreptului, de care grecii nu erau foarte preocupati. Se cunosc putine despre dreptul privat din perioada elenistica, in parte si datorita organizarii oraselor-stat, fiecare cu propriul sistem, care a divizat dreptul privat. Perioada elenistica se imparte in perioada premonetara si cea monetara. Sursa de inspiratie a cercetatorilor pentru perioada premonetara este Homer care in Iliada si Odiseea, opere redactate in cca sec IX-VIII I.Hr, ofera cateva indicii despre cm arata vanzarea in aceasta perioada. De fapt nu putem vorbi propriu zis de o vanzare ci doar de o forma de troc mai evoluata. In Iliada 7, 456-463, Homer ne descrie cm aheii si-au procurat vin dând in schimb fier, arama, piei de bovine, sclavi. In Iliada 6, 230-236 se prezinta schimbul de arme intre aheul Diomede si troianul Glaucos. Glaucos schimba arme in valoare 100 de tauri pe arme in valoare de noua boi. In cele doua exemple oferite, Homer nu se refera explicit la vanzare, preferand sa foloseasca fie termenul " au neguțat", fie termenul de "schimb". Abia in Odiseea, scrisa mai tarziu, Homer foloseste termenul de vanzare, atunci cand descrie cm Laertes o cumpara pe sclava Euriclea cu pretul de 20 de boi. Reamintesc ca ne aflam intr-o faza premonetara, si observam ca valoarea etalon este reprezentata de bovine. Ceea ce caracterizeaza aceste "vanzari" este caracterul lor real, adica nu putem vorbi de transferul dreptului de proprietate de maniera imaginară, mentala, prin simplul acord contractual de vointe, ci doar prin plata pretului si predarea concomitenta a bunului. Grecii nu puteau concepe un alt sistem, asa cm o vor face romanii mai tarziu care vor reusi sa desprinda transferul dreptului de proprietate de ideea platii pretului si a predarii bunului( legandu-l de acordul contractual de vointe care da nastere obligatiei de plata a pretului si de predare a bunului). Dar sa revenim le civilizatia Greciei! Nici pentru epoca monetara nu avem foarte multe informatii cu privire la dreptul privat, sursa de inspiratie cea mai cunoscuta fiind opera "Legile" a lui Platon. Aflam de aici faptul ca toate vanzarile trebuiau facute cu plata pretului pe loc, vanzarea pe credit sau pe datorie nefiind permisa, iar legea nu dadea niciun fel de posibilitate de despagubire celui vatamat. Se observă faptul ca nici in epoca monetara vanzarea nu era un act juridic izvor de obligatii, deci nu se concepea ideea ca prin incheierea contractului se nastea, ca efect al acestuia, obligatia de plata a pretului. Plata prețului era insasi contractul(iar nu un efect al acestuia) iar lipsa platii pretului echivala cu lipsa contractului. In acest stadiu istoric vanzarea era deci incapabila sa dea nastere unor drepturi si obligatii contractuale. Apoi o alta caracteristica a vanzarii era aceea ca in cazul marfurilor, pentru insasi valabilitatea actului, vanzarea nu putea fi facuta decat in locuri publice special amenajate. In caz contrar legea nu punea la dispozitia celui pagubit nici o actiune. In fine vanzarea marfurilor se facea obligatoriu respectand un mercurial ce continea o limita minima si una maxima a preturilor iar incalcarea mercurialului era aspru pedepsita(iata una din primele masuri etatiste din istorie!) Desi am aratat ca grecii nu au avut o contributie esentiala la dezvoltarea dreptului, totusi ei au lasat posteritatii o institutie care va face cariera, despre care romanii in genere nu au fost foarte interesati: publicitatea imobiliara. Grecii erau preocupati de aducerea la cunostinta publicului a actelor de vanzare imobiliara iar publicitatea se realiza fie printr-un crainic, fie prin incheierea contractului in piata publica, fie prin inscrierea acestuia pe niste tablite de lemn. De asemenea vecinii imobilului instrainat reprezentau adevarate cartii funciare vii. Incercand sa sintetizez caracteristicile vanzarii in perioada elenistica clasica, pot spune ca grecii nu concepeau( nici macar nu-si imaginau) caracterul consensual al vanzarii, adica posibilitatea transferului dreptului de proprietate doar prin simplul acord de vointa; asadar vanzarea nu exista daca pretul nu se platea pe loc. De asemenea trebuie spus ca grecii antici probabil nu faceau distinctia pe care noi astazi o facem dogmatic intre drept de proprietate si posesie. Ei cunosteau o anumita forma de proprietate dar care era mai apropiata de ceea ce noi azi denumim posesie. In postarea urmatoarea vom incepe analiza contractului de vanzare la romani, adica vom intra propriu zis in istoria modului de formare a contractului modern de vanzare.

16/08/2024

ISTORIA CONTRACTULUI DE VANZARE. PARTEA A II-A.

Am vorbit in prima parte despre protovanzare ca despre o modalitate prin care oamenii stabileau intre ei nu relatii juridice ci simple relatii factuale, animați de nevoia de a-si satisface simple nevoi primare prin troc. Astazi, contractul de vanzare este abstractizat (ca orice alt contract) prin aceea ca exista o lume imaginara in care "viețuiesc" drepturi, obligatii si multe alte concepte juridice pur ideale, nemateriale, creatie a ratiunii si a imaginatiei omului. Istoria contractului de vanzare parcurge acest drum de la caracterul pur factual al protovanzarii, lispit de orice componenta juridica, o simpla operatiune materială, la contractul de vanzare de astazi in care simplul acordul de vointe al.partilor da nastere unor efecte pur juridice cu totul ideale, care pot avea o existenta de sine statatoare independent de lumea materiala: drepturile si obligatiile. Asa cm aratam in postarea anterioara, primul pas in drumul spre abstractizare a fost facut de intelegerea necesitatii de conlucrare( ceea ce a dat nastere consimțamantului) dar mai ales intelegerea si respectarea de catre toti membrii tribului a puterii unui om asupra animalului pe care l-a vânat; aceasta putere ce nu se baza pe forta fizica ci pe recunoasterea de catre ceilalti a calitatii de stapanitor, ceva mai tarziu va deveni drept de proprietate. Desigur, mai este mult pana cand aceasta stapanire de facto va deveni un veritabil drept de proprietate de jure, in conditiile in care notiunea de patrimoniu, adica acea biblioteca imaginara in care ne aranjam drepturile si obligatiile, este foarte departe de a se fi cristalizat. Totusi este un inceput. Al doilea mare pas inspre abstractizare s-a realizat atunci cand a inceput sa fie utilizata moneda. Aparitia monedei reprezinta o adevarata revolutie culturala, ea plecand initial din sfera formelor economice de interactiune umana, atunci cand oamenii au constientizat notiunea de "valoare de schimb". Ulterior acest concept de valoare de schimb, a fost mutat din sfera economica si utilizat ca instrument al trocului, astfel incat schimbul a inceput sa se realizeze fara permutatea a doua lucruri, ci a unui singur lucru in schimbul unei "valori de schimb" care este prețul. Desigur, acest proces a durat mult, astfel ca utilizarea sistematica a monedei este destul de tarzie. Initial vorbim de un sistem premonetar, de exemplu in Mesopotamia, acolo unde se utiliza argintul in mileniul III î.Hr., folosindu-se ca etalon o piesa de opt grame(siclul).In Grecia initial s-a folosit fierul, iar moneda apare spre anul 700 î.Hr.. Atena introduce moneda in cca 600 i.Hr, iar Cartagina spre 400 î.Hr. Aparitia monedei marcheaza sfarsitul practicii trocului si reprezinta inceputul propriu zis al contractului de vanzare, avand in aceasta fază două elemente suficient de abstractizate, desi nu complet: consimtamantul si pretul. Totusi suntem in fazele incipiente ale vanzarii, inca nu putem vorbi de conceptul abstract de obligatie si nici de un drept de proprietate asa cm il cunoastem azi. Primele contracte de vanzare le regasim documentate in Biblie.In Facerea, Cap 23:3-20, Avraam negociaza cu hititul Efron cumpararea pesterii Macpella pentru a o ingropa pe sotia sa Sarra, si îi cantareste 400 siclii de argint. In Regi II Cap 24: 21-24 este vorba de cumpararea terenului pe care se va construi Templul lui David, pentru 50 de siclii.In ambele cazuri de vanzare, observam o particularitate ce este de fapt o mostenire , o reminiscenta a trocului. Ma refer la faptul ca, asa cm nu se putea imagina trocul daca schimbul de marfuri nu se efectua pe loc prin inmanarea reciproca a bunurilor, nici vanzarea in formele sale incipiente, nu putea fi imaginata daca pretul nu se platea pe loc. Atat trocul, cat si vanzarea in formele sale incipiente aveau caracter real, adica nu erau valabile daca nu se executau imediat. Dreptul nu ajunsese inca in etapa in care sa se accepte ideea de obligatie de a plati pretul mai tarziu, sau de a-ti transfera bunul alta data. Acestea vor fi instrumente juridice ce vor aparea mult mai tarziu, atunci cand la romani s-a format conceptul de obligatie precum si cel de "venditio imaginaria", adica de vanzare fictiva. Aici notiunea de "vanzare fictiva" nu are o conotatie frauduloasa, ci este un concept opus "vanzarii reale" in care atingerea pretului de catre vanzator si a bunului de catre cumparator, in chiar momentul vanzarii, au valente juridice concrete, palpabile, reale, si au ca efect insasi transferul dreptului de proprietate. In Biblie transferul proprietatii avea o componenta materiala, reala, palpabila; proprietatea se transmitea doar la momentul platii pretului concomitent cu predarea bunului. Societatile antichitatii incipiente, nu concepeau, asa cm facem noi azi, posibilitatea imaginara(mentală) a transferului dreptului de proprietate prin simplul acord de vointe chiar daca pretul nu s-a platit si chiar daca bunul nu s-a predat(venditio imaginaria). Proprietatea se transfera doar atunci cand se platea prețul si se preda bunul, vanzarea fiind in acest stadiu doar o forma mai evoluata de troc. Nici chiar in Grecia antica, desi o mare civilizatie, nu se admitea posibilitatea vanzarii altfel decat cu plata pretului si predarea bunului pe loc. Dar despre vanzare in Grecia antica si apoi la romani vom discuta in postarea urmatoare.

16/08/2024

ISTORIA CONTRACTULUI DE VANZARE. PARTEA I- DESPRE PROTOVANZARE.

Asa cm am promis in postarea mea anterioara, voi incepe o serie de postari despre istoria contractului de vanzare, din cele mai vechi timpuri pana in epoca moderna. Voi vorbi azi despre protovanzare, dar mai inainte trebuie sa va spun ce este azi vanzarea, nu pentru ca nu ati sti, ci din ratiuni care tin de elocventa acestei postari.
Ce este contractul de vanzare? Fara sa imi propun sa dau o definitie academica, si totodata fara sa pot pretinde ca aceasta definitie ar putea sa acopere tot ce inseamna contractul de vanzare in toate legislatiile civile din toata lumea, e suficient sa va spun, iar dumneavoastra veti intelegeti, ca e vanzare atunci cand cineva se obliga sa transfere proprietatea unui bun catre altcineva, in schimbul unui pret. Astazi, toate notiunile cu care opereaza aceasta neacademica definitie, ni se par banalitati: proprietate, se obliga, pret. Si totusi, prin raportare la istoria omului modern care a inceput in paleolitic acum cca 200.000 ani, notiunile acestea sunt niste prospaturi, noutati care au aparut acum doar cateva mii de ani, deci cam acum 15-30 de minute. Asadar omul modern a trait mai mult fara contractul de vanzare decat cu el. Inainte de asta aveam forme de protovanzare, binecunoscutul troc. In societatile primitive nu exista dreptul de proprietate conceptualizat si constientizat ca atare. Cu alte cuvinte proprietatea nu era juridicizata, de vreme ce nici dreptul insasi nu era inca statornicit. Trocul era o forma de schimb necesar pentru indeplinirea unor nevoi initial pur biologice, si de cele mai multe ori spontane. Dar atunci cand oamenii isi schimbau intre ei produsele, nu aveau constiinta faptului ca isi permuta intre ei dreptul de proprietate asupra unor bunuri. In acea vreme nu exista nici notiunea de drept, nici notiunea de proprietate. Bunurile erau stapanite in fapt, iar asupra lor se exercita un fel de sezina, de multe ori exercitata prin puterea fizica de facto. Pe langa faptul ca oamenii nu aveau constiinta dreptului de proprietate, ei nu aveau desigur nici constiinta obligatiei si nici a faptului ca incheie un contract. Azi stim cu totii ca atunci cand facem schimb de bunuri intre noi, incheiem un contract prin care ne obligam, fiecare, sa transmitem celuilalt proprietatea asupra unor bunuri. Pe vremea aceea insa, oamenii actionau din nevoi primare pe care incercau sa si le rezolve pe loc, on the spot, fara prefigurarea mentala a unei strategii, si, totodata, nu actionau pentru ca isi asumau voluntar obligatii contractuale despre care aveau constiinta ca trebuie sa le execute de buna voie. De altfel, chiar pana tarziu, pana in perioada clasica a civilizatiei romane, contractul de vanzare nu era un act obligational, dar despre asta vom vorbi la momentul potrivit. Chiar daca trocul nu era propriu zis un contract in intelesul de azi, totusi el a produs o revolutie care a dat nastere unuia dintre cele mai importante elementele ale contractului, care dainuie si azi: acordul de vointe al partilor. Atunci cand oamenii si-au dat seama ca e mai eficient ca in loc sa se razboiasca intre ei pentru animalul pe care l-au vanat, pot sa colaboreze intre ei doar daca se pun de acord, atunci s-a format consimtamantul, care si azi este baza oricarui contract. Trebuie din nou sa va spun ca nu vorbim de un consimtamant juridic constientizat ca atare, ci de o forma de colaborare protojuridica, aflata la baza societatilor primitive(protosocietati). Cu timpul, cand relatiile dintre oameni au devenit mai sofisticate, ei au realizat ca au putere asupra unor lucruri chiar daca ele nu se afla in proximitatea lor, in directa raza vizuala sau de actiune, deci chiar daca acele lucruri sunt la distanta fata de stapanitor. Animalul pe care l-am vanat si l-am lasat acolo, e al meu si d**a doua zile cand ma intorc cu altii sa-l ridic, deoarece eu l-am vanat si am convenit cu totii in prealabil ca cel ce vaneaza, stapaneste vanatul si il poate face ce vrea cu el. Puterea aceasta asupra lucrului se exercita deci de maniera invizibila, in calitate de stapanitor, independent de puterea fizica pe care o am asupra celorlalti pentru a ma impune, iar fundamentul acestei puteri este chiar colaborarea, „agreementul” pe care il am cu ceilalti, convenabil pentru toata lumea, si anume ca cel care vaneaza are puterea asupra animalului oricand si in orice conditii. Aceasta putere invizibila a fost de fapt inceputul a ceea ce mult mai tarziu, avea sa devina drept de proprietate. Suntem inca departe de constituirea conceptului de obligatie, atat de necesar pentru contractele moderne, dar sa retinem totusi ca avem deja doua elemente importante, chiar daca incipiente: consimtamantul si puterea aceea invizibila ce reprezinta, in germene, viitorul drept de proprietate.
In episodul urmator vom vorbi despre primele atestari documentare ale vanzarii in forma sa incipienta de protovanzare, iar mai apoi, in celelalte postari, vom vedea cm au evoluat istoric conceptele care au condus la contractul modern de vanzare.

03/12/2023

Mândrii sa reprezentam Federatia Sanitas in cel mai mare proces colectiv.

26/09/2021

Decizia nr. 327/A din 4 noiembrie 2020, Secţia penală – necesitatea existenţei autorizării prealabile a judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru utilizarea listingului convorbirilor telefonice, ca mijloc de probă în procesul penal, conform art. 152 C. proc. pen., cu excepţia listingului convorbirilor telefonice prezentat de utilizatorul postului telefonic, care priveşte propriile convorbiri şi care poate fi utilizat ca mijloc de probă în procesul penal, fără autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, în temeiul dispoziţiilor art. 139 alin. (3) C. proc. pen.

În esenţă, în acord cu considerentele deciziei nr. 327/A din 4 noiembrie 2020, listingul convorbirilor telefonice poate fi folosit ca mijloc de probă în procesul penal, numai dacă a fost obţinut cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, conform art. 152 C. proc. pen. Nici sub imperiul Legii nr. 82/2012, republicată, care prevedea necesitatea respectării dispoziţiilor art. 152 C. proc. pen., anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 440/2014, nici ulterior deciziei menţionate, listingurile convorbirilor telefonice obţinute de la Serviciul Român de Informaţii, în baza art. 14 din Legea nr. 14/1992, în absenţa autorizării prealabile a judecătorului de drepturi şi libertăţi, nu pot fi folosite ca mijloc de probă în procesul penal. Listingul convorbirilor telefonice prezentat de utilizatorul postului telefonic, care priveşte propriile convorbiri, eliberat de furnizorul de servicii de telefonie, poate fi folosit ca mijloc de probă, fără autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, în temeiul dispoziţiilor art. 139 alin. (3) C. proc. pen.

09/09/2021

Tortul colegului nostru Vlad Stefan Mulțumim Cofetaria Torturi de vis

14/01/2021

https://www.juridice.ro/711983/vlad-cenuse-asociatii-diploma-de-apreciere-pentru-contributii-in-domeniul-contenciosului-administrativ-scrisoare-de-motivare.html

Stiri, articole, cariere, evenimente, jurisprudenta

05/11/2020

https://perol.ro/violul-si-actul-sexual-cu-un-minor-au-devenit-imprescriptibile-exista-o-propunere-in-acelasi-sens-pentru-traficul-de-persoane-proxenetism-agresiune-sexuala-si-pornografia-infantila/

Legea nr. 217 din 29 octombrie 2020 a adus modificări importante pentru noul Cod Penal, printre care și înlăturarea posibilității ca făptuitorul unui viol sau unui act sexual cu un minor să scape de răspunderea penală. O nouă propunere apare pe masa Parlamentului după această victorie: ...

11/05/2020

https://www.juridice.ro/682581/despre-efectele-deciziilor-curtii-constitutionale-de-admitere-a-exceptiilor-de-neconstitutionalitate-in-cadrul-controlului-a-posteriori-pronuntate-in-temeiul-art-146-lit-d-din-constitutie.html

Stiri, articole, cariere, evenimente, jurisprudenta